Povestea

Când am pășit în curtea lor, m-am oprit brusc. Nu din cauza sărăciei, ci din cauza a ceea ce zărea în spate: două morminte. Sunt părinții lor. Acolo, cu trecutul îngropat la câțiva pași, cresc acești copii.

L-am găsit pe Joseph, 18 ani, spălând hainele fraților lui. Nu grăbit, nu nervos cu o liniște greu de înțeles pentru vârsta lui. Are în grijă cinci frați mai mici. Deși este practic încă un copil, viața nu i-a mai lăsat loc pentru asta.

Singura fată din casă, în vârstă de 12 ani, îl ajută cum poate: gătește, îngrijește, ține lucrurile împreună. Împreună încearcă să păstreze familia unită.

Casa lor este făcută din pământ nu cărămidă, nu lemn solid, ci crengi legate și acoperite cu lut. La ușă atârnă un cearșaf în loc de ușă. Acoperișul pare că ar putea pleca la primul vânt. Lângă casă, câteva bețe și puțin stuf alcătuiesc bucătăria, unde aprind focul între pietre și gătesc în singura oală pe care o au.

Totuși, ei acolo trăiesc.

Joseph muncește ori de câte ori găsește ceva: încarcă, descarcă, cară saci, fructe, orice. Nu pentru visuri. Ci pentru ca frații lui să nu adoarmă flămânzi în fiecare seară.

Acești șapte copii nu cer mult. Cer doar ce ar trebui să fie firesc pentru orice om.

Au nevoie de:

• Lumină — în fiecare seară, casa lor se cufundă în întuneric complet
• Un adăpost mai sigur — pereții din lut și crengile legate nu îi pot apăra de ploaie, vânt sau frig
• Hrană constantă — nu doar atunci când Joseph găsește o zi de muncă
• Încălțăminte și haine — lucruri pe care mulți dintre noi le avem în plus prin dulapuri
• Saltele și așternuturi — pentru că somnul pe pământ gol nu este odihnă
• Acces la educație — singura cale prin care acești copii pot scăpa dintr-un ciclu pe care nu ei l-au ales
• O sursă stabilă de hrană — un animal pentru gospodărie, o vacă sau o capră, ceva care să le dea siguranța că mâine nu vor fi iar cu stomacul gol